3. Rolul cercetării istorice în formarea duhovnicească

STUDIEREA istoriei îi este de trebuinţă fiecărui creştin în formarea sa duhovnicească. Slujbele liturgice sunt cel mai comun şi la îndemână mijloc de informare istorică. În cadrul cultului luăm cunoştinţă de evenimente din perioada biblică şi din viaţa Bisericii, prin lecturile biblice şi prin sinaxare sau vieţile sfinţilor.[6] Atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt pline de istorie. Dar nu numai atât, ci chiar întreaga imnografie descrie evenimentele istorice din viaţa Bisericii. Aceste pagini de istorie formează istoria sfântă a Bisericii, care au ca principal rol formarea duhovnicească a creştinului.

N. Iorga a prins bine această diferenţă între “cunoştinţe” şi „ceea ce se desface din aceste cunoştinţe”, adică între date şi fapte pe de o parte şi interpretare, pe de altă parte. Iorga este de părere că în istorie trebuie să primeze „elementul sufletesc”, „elementul moral” şi „anume adevăruri mari, esenţiale, care răsar din cercetarea unor părţi din istoria lumii.”[7]

Cercetarea istorică trebuie să ne întărească convingerea în puterea de biruinţă a binelui şi a adevărului. Când te gândeşti prin câte a trecut Biserica, realizezi cât de prezentă este purtarea de grijă a lui Dumnezeu în istorie. Viaţa este o luptă pentru păstrarea şi transmiterea adevărului din generaţie în generaţie. Din trecutul zbuciumat al Bisericii, trebuie să reţinem acele învăţăminte care să ne permită să ducem mai departe adevărul de credinţă.

Nu ne putem mulţumi doar cu ce prezintă manualele de istorie, realizate după modele scolastice, a căror conţinut nu dovedeşte valoare în formarea duhovnicească a cititorului.

Cel puţin de un secol, lucrările de istoria Bisericii sunt concepute după acelaşi tipar, mereu din acelaşi punct de vedere scolastic.

Credem că nu există teolog de bună credinţă care să nu-şi dea seama de punctul de vedere îngust din care este prezentată Istoria Bisericii în lucrările oficiale. Acest fapt se datorează trecerii sub tăcere a multor evenimente şi acţiuni de culise, neoficiale, sau a influenţelor exercitate de diverse instituţii şi organizaţii ce întreprind acţiuni mai mult sau mai puţin oculte. Chiar dacă sunt neoficiale, un istoric nu poate face abstracţie de existenţa lor în măsura în care ia cunoştinţă de ele.

În lucrarea de faţă ne propunem să aducem în discuţie o seamă de fapte şi acţiuni care în general sunt trecute cu vederea şi care relevă influenţe nefaste asupra ortodoxiei, venite din partea diferitelor organizaţii protestante, catolice, ecumenice şi ale francmasoneriei.

————

[6] Vieţile sfinţilor, ediţie îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 12 volume. Au fost editate între anii 1992-1998.
[7] Aurel Sacerdoţeanu, în Introducere la N. Iorga, Scrieri istorice, vol.I, Ed. Albatros, colecţia Lyceum, vol. 99, 1971, p. 14.

2. Despre infailibilitate

PRIN infailibilitate[3] se înţelege neputinţa de a greşi. Mărturisim că Hristos este capul Bisericii. Biserica este o unitate alcătuită din episcop, preoţi, diaconi şi credincioşi. Unitatea aceasta o dă Hristos care este unit cu Biserica (Sfântul Ignatie, Efeseni, V, 1). Fără de episcop, preoţi şi diaconi nu se poate vorbi de Biserică (Sfântul Ignatie, Tralieni III, 1). Episcopul este cununa cea vrednică a preoţimii şi a diaconilor (Sfântul Ignatie, Magnezieni XIII, 1). În episcop este toată mulţimea credincioşilor (Sfântul Ignatie, Tralieni, I, 1).

Pe lângă toate acestea, Sfânta Biserică Ortodoxă învaţă că episcopul nu este infailibil. Mărturie este însăşi istoria. Să ne amintim de perioada comunistă, cea mai apropiată de vremea noastră.

În statele aflate sub regimuri comuniste, majoritatea ierarhilor a trebuit să facă jocul puterii,[4] condamnând în sinoadele Bisericilor locale pe proprii credincioşi, clerici sau mireni, doar ca să facă pe plac regimului comunist de la putere.[5] Istoria este plină de asemenea greşeli. Dar nu putem da vina pe Biserică pentru că vina o poartă oamenii.

Numai Biserica în întregul ei este infailibilă pentru că este condusă de Hristos, iar în Biserică doar sinodul ecumenic este infailibil, ca expresie a întregului episcopat.

Biserica cuprinde pe toţi credincioşii, cler şi mireni, botezaţi în numele Sfintei Treimi, buni sau răi. Deşi Biserica este plină de păcătoşi, sfinţenia ei nu suferă scădere. Pentru că sfinţenia ei vine de la Hristos. Biserica condamnă păcatul, da aşteaptă întoarcerea păcătosului de pe calea pierzării.

Când spunem că ecumenismul este erezie, iar urmarea lui un păcat, nu ne scârbim şi nu respingem pe păcătos, ci încercăm doar să ne delimităm de acest păcat.

Este iraţional să afirme cineva că a condamna erezia ecumenistă este tot una cu condamnarea Bisericii, pe motiv că există ierarhi şi teologi care îmbrăţişează această erezie.

Aceia care îmbrăţişează această eroare confundă ierarhia cu Biserica, ceea ce nu este adevărat. De aceea, atragem atenţia cititorilor, condamnarea ecumenismului ca erezie şi păcat nu trebuie percepută ca un atac la adresa Bisericii, nici măcar la adresa ecumeniştilor, fie ei chiar ierarhi sau clerici, ci doar ca o condamnare şi delimitare faţă de păcat.

Se cuvine încă o precizare.
Păcatul produce sminteală pentru cei slabi în credinţă, adică afectează negativ credibilitatea păcătosului.
Însă noi cei tari trebuie să cunoaştem şi să mărturisim că lucrarea harului preoţiei nu suferă din cauza stării morale a clerului. Harul lucrează independent de starea sa morală.
De aceea, cei care se scârbesc de un preot sau un ierarh şi refuză primirea Tainelor din mâna lui, se fac vinovaţi de păcat împotriva Sfântului Duh care lucrează prin toţi preoţii şi ierarhii Bisericii fără deosebire. Unii ca aceştia se despart pe ei de Biserică. Sau altfel spus, delimitarea de păcat nu poate justifica negarea lucrării harului Sfântului Duh.
Se cuvine ca astăzi să privim ecumenismul dintr-o nouă perspectivă. Se cuvine să ţinem seama de politica mondială şi de direcţiile ei, cu atât mai mult cu cât observăm că nici ecumenismul nu scapă interesului liderilor politici mondiali.
Mereu trebuie să ne gândim cui foloseşte şi cui va folosi ecumenismul? Bisericii sau politicii mondiale? Teologii noştri ortodocşi au avut un mare rol în orientarea mişcării ecumenice pe de o parte, mai ales în cadrul CEB şi CBE, iar pe de altă parte în menţinerea unei Biserici vii într-un stat comunist ateu.
Facem aceste precizări pentru a evidenţia rolul pozitiv al prezenţei ortodocşilor în mişcarea ecumenică până în anul 1989.
Astăzi este necesară o reevaluare a ecumenismului întrucât se constată că după 1989 toate organismele ecumenice au fost politizate, militând pentru globalizare şi mondializare, noile forme ale internaţionalismului comunist.
Faptul că teologii ortodocşi au încercat până în 1989 să exploateze relaţiile ecumenice în folosul Bisericii Ortodoxe nu trebuie să ne facă să credem apriori că este bun şi în continuare.

Noua politică mondială ne dă posibilitatea de a reevalua ecumenismul din perspectiva globalizării şi mondializării, şi de a observa dimensiunea sincretistă a acestei mişcări.

——————–

[3] “Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divinoumană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui cap veşnic este Adevărul-Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos.” (Arhimandritul Justin Popovici, Biserica şi statul, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p. 30).

[4] Dragoş Şeuleanu, Carmen Dumitriu, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Ed. CUM, Bucureşti, 1999, p. 222-236.

[5] Un studiu deosebit cu privire la poziţia Bisericii faţă de stăpânire poate fi găsit la Arhimandrit Justin Popovici, Biserica şi statul, (ed. cit., p. 7-23). Părintele Justin Popovici face distincţie între colaborare şi convieţuire.

1. Biserica condamnă păcatul

BISERICA a condamnat mereu păcatul, iar Sfinţii Părinţi, urmând porunca Bisericii, s-au dovedit mari apărători ai moralităţii şi ai dreptei credinţe.
Dar nu numai sfinţii Părinţi, ci fiecare creştin are datoria de a condamna şi combate păcatul.
Să ne oprim câteva clipe asupra acestui subiect şi să încercăm a răspunde la câteva întrebări.
Cine condamnă păcatul? Biserica. Cine îl sancţionează pe păcătos? Biserica, prin sfintele canoane. Cum aplică sancţiunea? După caz, sancţiunea este aplicată de preotul duhovnic, de chiriarh sau sinod.
Să facem aşadar distincţie între fapta condamnabilă (păcatul), sancţiune (pedeapsă, canon) şi aplicarea sancţiunii.
Aplicând raţionamentul de mai sus la subiectul nostru, spunem că ecumenismul este fapta condamnabilă, sancţiunea este reprezentată de sfintele canoane ale Bisericii, iar aplicarea sancţiunii revine sinodului.
Ne propunem să discutăm despre ecumenism şi să dovedim că este o faptă condamnabilă. Aşadar, condamnarea nu ne aparţine, întrucât noi încercăm doar s-o evidenţiem. De asemenea, aplicarea sancţiunii nu ne priveşte pe noi, întrucât este atributul sinodului.
Intenţia noastră rămâne aceea de a atrage atenţia cititorului creştin asupra pericolului pe care îl reprezintă ecumenismul pentru viaţa creştină.
Având în vedere cele de mai sus, considerăm tendenţioase şi pătimaşe afirmaţii de genul: „Cine atacă ecumenismul înseamnă că atacă ierarhul şi sinodul, pentru că acesta sau acela agrează acţiunile mişcării ecumenice.” Sau: „Cine se pronunţă împotriva ecumenismului înseamnă că îi judecă pe ecumenişti.”
După această logică îngustă ar rezulta că a ataca sau condamna păcatul este tot una cu atacarea sau condamnarea păcătosului.
În realitate, altceva deranjează. Şi aceasta s-a întâmplat de când lumea. Poţi comenta faptele oricui, dar mai puţin ale şefilor sau superiorilor în general.
Cum ecumenismul este împărtăşit şi promovat în ortodoxie, în special de către teologi, este de aşteptat reacţia negativă din partea acestora.
Iată de ce astăzi, a urma Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântului Teodor Studitul şi altora asemenea în lupta lor cu păcatul şi pentru apărarea dreptei credinţe pare inacceptabil multor ierarhi şi teologi ecumenişti.
Deşi n-o afirmă direct, ei se comportă ca şi cum ar fi infailibili.

Cuvânt înainte

SCRIEM această carte din dragoste pentru Adevărul veşnic, Hristos Iisus, Dumnezeu – Omul şi Biserica Sa.
Hristos ne-a îndemnat la pace, iertare şi răbdare, ne-a învăţat să mărturisim adevărul. Dumnezeu este al orânduielii şi al păcii, nicidecum al neorânduielii, al tulburărilor sau răzvrătirilor. În pace şi linişte ne-a învăţat să mărturisim Adevărul, iar adevărul ne va face liberi.
Dacă Îl iubim pe Hristos, atunci să mărturisim adevărul: să urmăm exemplul sfinţilor, care nu s-au temut nici de sărăcie, nici de ocări, de judecăţi şi nici măcar de moarte.
Să mărturisim adevărul şi să-l transmitem curat din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor.

Lucrarea de faţă îşi propune o prezentare a ereziei ecumeniste[1]  şi al pericolului ce-l reprezintă pentru Biserica Ortodoxă şi creştinătate în general.
Vom încerca să facem lucrarea cât mai accesibilă tuturor credincioşilor.
Intenţia noastră este aceea de a scoate în evidenţă anumite aspecte care în general sunt trecute sub tăcere. De asemenea, ne vom strădui să arătăm care este legătura dintre ereziile din veacurile primare şi marea erezie din vremea noastră, dintre sincretismul gnostic şi sincretismul ecumenist contemporan.
În decursul timpului, teologii şi istoricii au selectat, grupat şi interpretat evenimentele istorice, călăuziţi de anumite interese, pe care le slujeau.
Nu avem intenţia de a scrie o nouă istorie, ci doar de a puncta o pagină de teologie a istoriei, scopul nostru declarat fiind acela de a dovedi că ecumenismul este erezie.
Astăzi avem avantajul de a putea reevalua, dintr-o nouă perspectivă, atât activităţile organizaţiilor ecumenice
de-a lungul timpului, cât şi speranţele teologilor ortodocşi care, din nefericire, se dovedesc tot mai deşarte.
Această lucrare se doreşte, în primul rând, un răspuns creştinilor ortodocşi care atrag atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă ecumenismul în forma actuală sincretistă, iar în al doilea rând, un studiu interdisciplinar privind ecume-nismul, pentru acei confraţi care mai speră să poată folosi ecumenismul ca mijloc de misiune ortodoxă.
Lucrarea poate fi luată şi ca un avertisment adresat acelora care se lasă purtaţi de duhul slavei deşarte din dorinţa de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu.

14 septembrie 2003
Înălţarea Sfintei Cruci

——————-

[1]  Teologii greci numesc mişcarea ecumenică cea mai mare erezie a secolului nostru. (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 56.) Părintele Dumitru Stăniloaie zice că „ecumenismul este panerezia timpului nostru.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, ed. cit., p. 72, citat după revista Schimbarea la faţă nr. 2/noiembrie 1997, p. 8, editată de A.S.C.O.R. Bucureşti. Vezi şi Sf. Justin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mânăstirea Sf. Arhangheli, Petru Vodă, 2002, p. 118.)

[2] Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi investită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.

Ecumenismul încotro?

Pentru început voi pune la dispoziţia tuturor cartea Ecumenismul încotro. O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist.

Cartea a fost publicată în prima ediţie în anul 2003, iar a doua ediţie a apărut anul acesta. Lucrarea cuprinde 19 capitole şi 5 anexe.